Legenda albăstrelei- culeasă din Tezaurul Românesc

Se spune că într-o primavara un flacau harnic a ieşit, ca în fiecare an, cu plugul la arat.

Ajuns la capatul miriştei, îşi suflecă mânecile, îşi făcu semnul crucii şi înfipse plugul în pământ. Boii, la îndemnurile flăcăului, trăgeau cu sârg plugul, a cărui lamă lăsa în urmă brazda neagră, lucioasă şi proaspătă.

Flăcăul apăsa pe coarnele plugului şi se gândea că peste câteva luni câmpul său va fi acoperit cu lanuri aurii de grâu. Parcă auzea deja foşnetul spicelor grele şi parcă simţea mirosul de pâine caldă.

Deodată se auzi un cântec deosebit de frumos: parcă ar fi fost foşnetul vântului, ropotul ploii şi trilul ciocârliei cuprinse în acelaşi cântec. Băiatul opri plugul şi se întoarse spre locul de unde venea cântecul. Rămase mut de uimire. La marginea pădurii, o fata cu părul lung şi galben ca spicul grâului culegea ierburi. Părea o trestie în adierea vântului.

Flăcăul se apropie şi după ce îi dădu binețe o întreabă ce face ea acolo. "Culeg ierburi tămăduitoare. N-ai vrea să mă ajuţi?" "Cu dragă inimă", răspunse băiatul, alăturându-se culegătoarei de leacuri, care avea ochii ca doi luceferi albaştri.

Tot vorbind şi culegând florile, flăcăul a observat că soarele ajunsese la asfinţit, așa că a pus plugul în căruţă şi luându-și la revedere de la fată, porni spre casă. Ajuns acasă, mamă-sa băgă de seamă că boii sunt flămânzi, iar mâncare din traistă era neatinsă. „Bietul meu copil, nici măcar să mănânce nu a stat!”, gândi femeia.

Azi aşa, mâine aşa, până când femeia intră la bănuieli. Ogorul ar fi trebuit să fie demult arat şi semănat. Aşa că, a doua zi de dimineaţă, când flăcăul plecă la câmp, o luă pe urmele lui.

Când ajunse la câmp, ce să vadă? Toate ogoarele erau înverzite, grâul răsărise, crescuse şi pe alocuri chiar înspicase. Doar câmpul lor era năpădit de buruieni, nici vorbă de grâu. Şi nu mică îi fu mirarea când îl văzu pe fiul ei cu frumoasa copilă, cum culegeau ierburi şi le puneau în coş.

„Desigur, este o vrăjitoare!” gândi femeia. „Vai, bietul meu copil! Şi uite câtă pagubă mi-a făcut! La iarnă nu vom avea pâine!”

Supărată, începu să o blesteme pe fată: "– Să ai soarta ierburilor pe care le culegi iar oamenii să te alunge ori de câte ori te vor vedea!"

Pe dată fata se prefăcu într-o floare cu petalele albastre ca cerul, ce tremura speriată în lanul de grâu. Oamenii i-au spus albăstrea. Deşi îi apreciază frumuseţea, nu sunt bucuroşi să o găsească în lanul de grâu din cauza seminţelor ei care se amestecă cu boabele dulci de grâu.

Dar albăstreaua nu şi-a uitat obiceiurile. Ea îi ajută pe oameni să scape de răceli, le vindecă rănile, le redă vederea şi le alină multe alte suferinţe.

Sursă- Tezaur Românesc

Sursă imagini- Google