Floare albastră-de Mihai Eminescu

"Iar te-ai cufundat în stele Și în nori și-n ceruri nalte ? De nu m-ai uita incalte Sufletul vieții mele.

În zadar râuri în soare Grămădești-n a ta gândire Și câmpiile Asire Și întunecata mare;

Piramidele-nvechite Urca-n cer vârful lor mare Nu cată în departare Fericirea ta, iubite !"

Astfel zise mititica, Dulce netezandu-mi părul. Ah! ce spuse adevarul; Eu am râs, n-am zis nimica.

"- Hai la codrul cu verdeață, Und-izvoare plâng în vale, Stanca stă sã se prăvale În prăpastia măreață.

Acolo-n ochi de pădure, Lângă bolta cea senina Și sub trestia cea lina Vom ședea în foi de mure.

Și mi-i spune-atunci povești Și minciuni cu-a ta guriță, Eu pe-un fir de romaniță Voi cerca de mã iubești.

Și de-a soarelui căldură Voi fi roșie ca mărul, Mi-oi desface de-aur părul, Să-ți astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare, Nime-n lume n-a s-o știe, Cãci va fi sub pălărie - Ș-apoi cine treaba are !

Când prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară, Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gât.

Pe cărarea-n bolți de frunze, Apucând spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale, Dulci ca florile ascunse.

Și sosind l-al porții prag, Vom vorbi-n întunecime; Grija noastră n-aib-o nime, Cui ce-i pasă că-mi ești drag ?"

Înc-o gură- și dispare... Ca un stâlp eu stau în lună! Ce frumoasă, ce nebună E albastra-mi, dulce floare !

............................

Și te-ai dus, dulce minune, Ș-a murit iubirea noastră - Floare-albastră! floare-albastră!... Totuși este trist în lume !