Dragostea de altă dată..

Stau pe bancă în parc și privesc în zare. Liniște, boem, vreme caldă, ce să vrei mai mult. Din când în când vântul adie ușor, doar așa să te desmiardă cum numai el știe să o facă. Vântul nu cere voie, pur și simplu te iubește. Asta știe el să facă, și-o face bine!

Doar dacă îl superi suflă cu putere să te alunge din calea lui, pentru că atunci când e supărat nu vrea să te vadă. Dar asta se întâmplă rar. Mai mult îl ațâță ploaia să fie răutăcios, în rest el n-ar fi așa.

De-odată apare în depărtare un el și-o ea! Zâmbind ștrengar el o sărută ori de câte ori ea îl privește. O sărută și ea-i răspunde-napoi cu un zâmbet complice. Și ea ar da să-l sărute, dar se uită la el întrebătoare dacă lui i-ar plăcea ca ea să facă asta. Nu îndrăznește, deși ar vrea. Ea așteaptă să i se dea voie. El râde și profită de neîncrederea ei. Și-o mai sărută o dată. Nu-i vina lui că ea nu știe să fure momente. La fel ca vântul, nici el nu cere voie. Și el iubește, o iubește pe ea în mod direct și fără aprobare.

Tineri și frumoși, se plimbă agale prin parc. Se-ntărâtă unul pe celălalt în jocul magic al dragostei. El, coboară ușor mâna pe șoldul ei. Ea, zâmbește. Merg voioși râzând cu seninătate. Din când în când se uită atenți să nu-i vadă vreun ochi curios care are să le fure momentele lor de gingășie. Nu mă vede, sunt prea bătrân și acuma una cu banca asta de stejar.

Așa iubeam și eu în tinerețe, cu patos și la fel de sincer și ștrengar. Eram vioi și sprinten ca un cal la curse. Fugeam la a mea iubită numa să o văd și parcă tot îmi alina un pic din focul ce-mi ardea în inimă. Pentru voi pare fabulos, însă și noi, bătrânii de azi, ne-am iubit la fel de mult ca voi astăzi. Ba poate mai mult! Credeați că voi ați inventat iubirea? Credeați că noi nu știm cum se simte la vârsta voastră, când iubirea e tragică și magică în același timp, cand toate se trăiesc cu intensitate? Nu poți să ți-i imaginezi pe ai tăi iubind cum iubești tu astăzi, așa e? Însa află că și noi am fost la fel ca voi. Am iubit, am simțit, am plâns, am sperat și am învățat. Am învățat să luăm frumosul din tot ce am trăit. Am învățat să rămânem cu iubirea în suflet și să nu o distrugem sau să o transformăm în ură atunci când drumurile iubiților se despart.

La vârsta voastră totul e intens și tragic. Sau intens și magic. Dacă aș vrea ca voi să învățați ceva e să iubiți de fiecare dată ca și cum ar fi pentru prima dată. De fiecare dată fără răni sau nesiguranță, fără opriri sau rezerve. Să iubiți că și cum e prima dată când cunoașteți iubirea. Pentru că de fiecare dată e altfel. Niciodată la fel. Mai vreau să învățați să iubiți liber. La fel de liber cum se iubesc păsările una pe cealaltă. Liberă să plece, pentru că de îi e bine va alege să rămână. Liberă să plece, pentru că întotdeauna va iubi ca și cum nu ar știi dacă se va întoarce. Și de va fi să plece o pasărea își ia puterea din magia iubirii trăite și o duce mai departe, nu o arde și n-o distruge.

Am iubit și eu. Și nu de puține ori. Toate mi-au fost dragi și drag le-am fost la toate. Frânturi din viață, a mea, a lor, frânturi care împreună mi-au construit viață. Frânturi pe care de le-aș fi distrus, m-aș fi anulat pe mine însumi. Fără amintiri ești gol, la fel cum fără iubire ești fără de scop, nu știi de unde vi, de ce ai venit și ce cauți pe acest pământ. Iubirea ne împlinește. Iubește, trăiește, învață și iartă. Fiecare iubire încheiată te învață cum să o trăiești pe urmatoarea. Prețuiește acest lucru, căci anume prin iubire suntem mai aproape de creație și de Creator!