La fel, dar altfel.. în afara oricărui tipar

De mică am fost bătăioasă. Nu-mi amintesc să fi fost la fel ca toate celelalte fetițe. Mie îmi plăcea să mă murdaresc, să alerg prin băltoacă, să merg desculță și să fac tot ce-mi trece prin cap. Sora mea n-a fost așa. Ea avea mereu hainele curate, aranjate, era mândria mamei. Cum o îmbrăcai și o aranjai așa venea înapoi în casă. Ți-era mai mare dragul de copilul ăsta. În schimb, eu eram un mare semn de întrebare. Trebuia să fiu băiat și m-am născut fată?

Până ce m-am născut mama a crezut cu tărie că sunt băiat. Noroc că înainte nu se practica isteria cumpărării hainelor și tuturor obiectelor înainte de nașterea copilului. Altfel aș fi ajuns să am camera toată albastră și la ieșirea din spital o mare funtă albastră, ca un moț în frunte.

Deși năbădăioasă, și cu atitudine de băiat, mereu m-am simțit liberă. Am crescut frumos și mi-a plăcut libertatea. Mama a înțeles că eu sunt altfel decât celelalte fetițe și m-a lăsat să mă manifest așa cum simțeam eu. Nu-mi aduc aminte să fi avut vreodată două codițe sau să fi purtat multe fustițe și rochițe. În schimb îmi plăcea să adimir fetele care aratau a fete. Dar cumva în sufletul meu mereu le-am văzut a fi fragile, vulnerabile, ușor de îmbrâncit și foarte ușor de făcut să plângă. Și eu nu vroiam să fiu așa. Întotdeauna mi-am dorit să fiu puternică, să pot să îi bat pe băieții care mă supără, să o apăr pe sora mea de copii răi și pe mama de privirile curioase ale trecătorilor. Pentru mine puterea de a putea înfrunta ceea ce nu-ți face plăcere, sau ceea ce te înspăimântă era esențială. Îmi aduc aminte noaptea când era întuneric afară, mergeam cu teamă spre întuneric, în dorința de a-i arata că îl înfrunt și că nu mă dau bătută din calea mea. Curajul îmi venea din teamă, dar și din dorința de a nu avea slăbiciuni. Când mama și tata lucrau amândoi de noapte, îmi aduc aminte că se auzeau zgomote în casă și de teamă mă băgăm sub plapumă sau sub pătură, unde știam că sunt în siguranță.

Părinții mei au fost deștepți și atunci când mi-a fost frică mi-au explicat ce se întâmplă. Vara când stingeam televizorul, când se răcea pocnea. Plastic, era normal. La fel și dușumeaua. Noaptea mai troznea. Tot ca rezultat al dilatării și contractării. Așa știam că nu există fantome sau lucruri care sa îmi facă rău. Atâta timp cât ușa și geamurile erau închise, câinele nostru drag ne apăra cu loialitate, iar pisica îi semnala orice zgomot ne la locul lui. Eram protejati. Atunci am învățat că explicațiile simple au putere mare. Devii mai puterinic prin știință și cunoasterea științei. Orice poate fi explicat și nimic nu te poate rani în afară de oameni și acțiunile lor. Asta m-au învățat ai mei. Și îi apreciez pentru lucrul ăsta.

Deși mică îmi plăceau lucrurile mărețe. Apreciam poveștile pline de nebunii copilărești, mai ales la oamenii mari. Îmi mai plăcea să joc fotbal cu băieții și întotdeauna să câștig, indiferent de ce competitivitate era vorba. Când am crescut mai mare, băieții mă admirau pentru felul meu de-a fi. Nu de puține ori am rămas fără cuvinte când cei pe care îi credeam prieteni mi-au declarat iubirea. Nimic din ce făceam nu era menit să atragă atenția sau sa îi facă să se îndrăgostească. Iar cei pe care eu îi plăceam adesea mă vedeau mult prea copilăroasă ca să mă bage în seama. Dar cei pe care eu îi plăceam erau copii, la fel ca mine. Iar cei ce mă plăceau pe mine erau cu câțiva ani mai mari și poate puțin mai trecuți prin viață. Băieți ce-au înțeles că eleganța și feminitatea unei fete nu stau în modul ei de-a se-îmbracă, sau în felul în care își poartă părul și își machieaza fața. Băieți ce-au înțeles înainte ca eu însămi să înțeleg cum stă treaba cu feminitatea. În realitate însă, în comparați cu fetele de vârstă mea, care de mult au răsărit ca niște flori, eu eram un fel de copil neastâmpărat, un pic mai mult nedisciplinat. Îmi plăcea să fac nazbâtii și glume pe care doar eu le înțelegeam. Râdeam și apreciam ridicolul. Credeam cu tărie că anume din ridicol se naște comicul de situație.

Anii au trecut, corpul mi s-a schimbat, însă mintea mi-a rămas la fel de copilăroasă. Alerg și acuma desculță prin rouă. Numai că acum alerg în rochii, nu doar în pantaloni scurți, pentru că am înțeles că libertatea nu stă în cu ce te îmbraci, ci în felul în care te simți și te comporți. La fel și cu feminitatea. Ea nu ține de vulnerabilitate, sau de sensibilitatea unei femei. Feminitate e ceea ce izvorăște din libertatea de a continua să fii copil cu sufletul chiar și atunci când corpul ți-e mai mare. Feminitatea vine din fericirea care se vede strălucind în ochii tai, chiar și-ntr-o zi ploioasă. Eu zic că nu există un tipar anume pentru femei, sau pentru bărbați. Și nici nu ar trebui să fie. E mult mai sănătos ca fiecare dintre noi să își creeze propriul drum și să fie creatorul caracterului și personalității sale.

Cea mai sigură cale spre mulțumirea de sine este să fii tu însuți. Liber, vesel, energetic și așa cum îți place ție. Să vezi fiecare zi ca pe o zi a creației tale, o zi în care poți să alergi, să cânți, să râzi, să simți- o zi în care poți fi copil și om totodată. Și nu uita de lucrurile mici care îți aduc bucurie în suflet și în viață. Pe alea fă-le des, cât mai des. Așa rămâi veșnic tânăr și frumos.